O speranta

Amanda , o Doamne , Amanda.Stiu ce vreau sa scriu , dar e scurt , chiar banal.Mai mult...Mult mai mult....Chiar prea mult.Amanda este ca o salvare.Ma cheama sa scriu mereu , dar nu ma simt in stare in fiecare moment.Cred ca imi este frica sa nu mai am idee de continuare , sau sa nu ajung la final si sa o las balta.Oare sunt asa de puternica incat sa o public?Sau sunt asa de puternica incat sa zic ca eu am scris-o?Si poate elevii ca mine o sa faca fisa de lectura la ea.Cat de bine suna!Si imi imaginez ca o sa fie probabil si la carturesti si tinerii o sa se uite la ea si o sa le ceara bani parintiilor lor sa o cumpere.Mmmm ce bine suna si asta.Dar sunt doar vise. P.S: si visele devin realitate.

Pur si simplu nu am scuza

Nu stiu ce ar trebui sa scriu.Nu am habar , doar mi-a fost dor sa postez din nou.Poate ar trebui sa vorbesc si despre asta : de ce lume zice ca am talent?Nu vad cum pot sa scriu diferit , original...Sunt un copil de doar 13 ani care traieste cu caietu si stilou dupa ea.Poate uni iau astea pentru autografe , liste de cumparaturi , muzica preferata , etc.Nu intelegeti gresit : imi place ca am acel ceva special , dar nu inteleg de ce eu?Poate ma subestimez.Exista milioane de copii care reusesc sa potriveasca cuvintele perfect.Pana la urma o sa ma contrazic si o sa zice de genu ca am castigat asta si altele.Nu are rost sa va plictisesc cu asta , deci o lasa balta.Accept ca lumea zice asta , chiar daca imi musc buza si ma rog sa nu ma mai laude.Nu-mi place sa ma mandresc sau sa fiu laudata.Poate de accea imi este frica sa public o carte , sau sa arat cuiva ce scriu. Vreau sa simt ca cea ce sciu acum ma face sa zambesc , sau chiar sa plang , dar nu , sunt o stana de piatra insensiblia.Chiar asa de mult m-am schimbat?Nu pot sa simt nimic , dar stiu ca am nevoie de acel nimic.Sunt vie , dar...Fara dar , imi caut doar scuze.Atatia ani am incercat sa fiua tare si sa ignor suferinta si acum urasc cea ce am devenit.Oare albinele nu sufera cand ranesc pe cineva?Mor si ele.Pe cine am ranit ca sa ma simt asa?Oare maine o sa-mi renin.Stai ca asta nu este doar o raceala.Nu pot molipsi pe nimeni si tare as vrea sa fie cineva ca mine , xu care pot sa impart suferinta.Dar nu-i vreau rau acelei persoane.Poate ca acum simt bunatate si de accea zambesc. E clar : amtalent pentru ca trimit sentimente in tot cea ce scriu si nu sunt o piatra pentru ca scrisul ma face sa simt , sa simt chestii pe care mortii nu le simt.Poate de accea imi este frica de moarte.

Pot sa-o spun fara tinere de inima : sunt depresiva.Da stiu...stiu...Nu e bine , dar asa sunt.Nu are cine sa ma repare , pentru ca nu sunt stricata.(Evanescence.).Da , recunosc , muzica ma ajuta.Cum altii isi iau medicamentele eu imi iau castile.Si da , ascult muzica trista , dar imi place.Si cea country , mai ales povestiile de dragoste ale lui Taylor Swift.Ma incanta un glas puternic care striga in microfonul ala , facand arcuri perfecte si note inalte sau foarte joase.Acum vro doi ani puteam spune ca o uram pe Tarja Turunen , dar acum o iubesc.Anu trecut ziceam ca Evanescence este muzica de satanisti , acum ii ador.

"So keep breathing

Go on breathe in

Keep on breathing

Go on breathe in

Just breathe"

Miroase a primavara

Si oare omul poate trece cu gandul peste limitele vizuale?Oare poate sa se joace cu natura cum se joaca si cu paleta de culori?Si uite un liliac inflorit din plin.Se simtea mireasma proaspata de dupa-amiaza.Mai e si un clopotel la tulpina copacului cu nuante de mov si maroniu.Poate cu o Sfanta bataia a unui clopo de biserica a unit prin mod religios doi oameni.Si  cei doi vestiti de floare par a se tine de mana , dar ii doar o craca de pom verdea , care se intalneste cu alta.Si proaspetele frunze sunt parca niste degete care se tin strans.Si parca ii vad certundu-se o iarna intreaga.Si vad in fata o biserica alba , in peisajul palid , dar totusi insorat.Ma gandeam la strabunica mea si parca am fost fermecati sa intram in curtea bisericii pe o usa de fer.Si dor printr-un gand.I-am aprins o lumanare , nu dor pentru bunatatea ei si pentru dorul pe care i-l patimesc.Nu o sa plang pentru ca te-am pierdut , doar o sa zambesc in lipsa ta.Stiu ca urasti oameni nefericiti.Inca mi te aduc aminte , vag ce-i drept : senina si cu un zambet batran.
Fratele meu mi-a zambit inocent.Cel mai fumos dar.Mi-am adus aminte ca eram pe strada.
Si intru in parc.
Oare oameni nu sunt speriati de o fata cu jeansi rosi , care poarta un pardesiu lung si gri si care scrie la un telefon , furata de tastatura?Si un fluture mi s-a ratacit in par.